!Dring! Incheietura imi tremura, era la ceas, primisem un mail pe care-l asteptam de 4 zile.
Intru pe telefon, supriza, ce imi doream sa citesc era in fata mea.
Trecusem in etapa urmatoare pentru un job nou.
Citesc printre randuri si unul din puncte zicea asa:
“1. Trebuie sa dai testul nostru de recrutare tip GMAT”
Intru pe net si caut confuz “GMAT” si vad ecuatii, logica, geometrie si alte cateva domenii adiecente.
In terapie am descoperit ca imi placea mult matematica in copilarie, dar pe la 11 ani a fost un moment de turnura.
O amintire faina de la 6 ani era cu mama care imi umplea o hartie cu _ + 2 = 4 si trebuie sa completez patratica.
Eram foarte incantat cand terminam, simteam ca ma ducea capul si era o bucurie pentru mine, dar…. pentru o perioada de 12 ani intre clasa a 5-a si ultimul an de facultate am negat asta.
Totul a inceput cand m-am dus in clasa a 5-a intr-o clasa unde se facea matematica intensiv.
Primul semetru aveam 3 de 10, deoarece ridicam mana si eram activ la ore, iar pe la finalul semestrului am luat un “3”, nici nu mai tin minte ce am facut gresit, doar retin replica:
I-am pus un 3 elevului ca sa nu si-o ia in cap
Profesorul in aroganta lui credea ca mi-a facut un bine “sa ma aduca cu picioarele pe pamant”, dar pentru mine 3-ul ala a insemnat o bataie zdravana acasa.
Din ceva care imi placea si ma entuziasma, a devenit blestemul meu.
In 4 ani de generala am venit acasa cu parul rupt de profu’ de mate, cu urechea rupta pana la sange, iar cocoasa de ITst o aveam inainte sa profesez, pentru ca stateam in picioare la tabla cu caietul in brate “ca sa vad mai bine la tabla”.
Mi se facea rau cand eram ascultat, am avut caderi de calciu in timpul testelor, eram un copil speriat care nu am inteles ce cautam acolo, dar trebuia sa merg, pentru ca asa trebuia.
Testele pentru mine sunt ceva rau, la care pic, care e definitoriu pentru siguranta mea si le evit cu orice ocazie.
In corpul meu cand dau un test se instaleaza anxietatea, deoarece imi e frica de bataia pe care am sa o iau cand am sa pic la test.
In prezent ma simt ca si copilul de acum 20 ani, in stomac furtuna, in cap panica.
Imi e frica sa dau testul asta, deoarece de el depinde ceva ce imi doresc eu mult.
Eram asa de stresat de ma trezeam noaptea la 3 si nu puteam dormi.
Singurul mod de a ma linisti a fost sa ma duc sa fac 2 teste, deoarece ma calma ca facusem progres.
Si….
Am dat testul…
Si nu am luat… Ce surpriza? am tremurat tot testul, dar cand trebuie sa fii profesionist asta nu conteaza.
Am inceput sa plang, m-am invinovatit ca nu am invatat destul, ca is prost, ca nu ma duce capul si in timp ce imi turnam cenusa o voce, parca antrenata in terapie, ma intreaba:
“Chiar asta crezi despre tine?”
Nu, imi raspund sfios, pare ca nu e vocea mea ci o mostenire.
Incep sa imi zic: stiu despre mine ca ma duce capul, stiu despre mine ca rezolv probleme complexe, ca ma gandesc in ansamblu, dar totusi am esuat la un test care fix asta testa si care ma aducea aproape de ceea ce imi doream.
Cu o vocea puternica care imi acopera vocea critica mai vine o intrebare:
“Cum ar fi daca macar tura asta ai fi de partea ta?"
Nu prea stiu… dar cred ca ar fi bine.
Am inceput sa insir pe foaie, ca la un examen cateva ganduri:
Tura asta am sa accept ca asta sunt eu, poate haotic si nestructurat, iar astea is atuurile mele.
Tura asta am sa accept ca sunt anxios cand dau un test de matematica si data viitoare sigur o sa fie mai bine.
Tura asta mi-am zis ca daca se intampla ceva nu o sa ma bata nimeni.
Tura asta in loc sa ma abandonez, am fost acolo langa copilul ala speriat si i-am zis ca sa stea pe pace ca nimeni nu ii va mai face rau.
Dar mi-au luat 20 de ani, din catre 8 de terapie, ca sa inteleg ce am trait atunci si sa am compasiune ca am supravietuit.
Merci ca ai citit pana la final si sper ca te-am lasat cu un zambet pe buze :)
O sa mai scriu de experienta asta, deoarece in procesul meu de acceptare am mai inteles cateva lucruri.